Adrian Păunescu - Dacă tu ai dispărea

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee!

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă...

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri 

Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumï!

Take off the past

"Take off the helmet", he said.

"I can't" I said, "What if I crash?"

"We're in bed", he said. "And take off your jacket".

"I can't", I said, "I'll be cold".

"I have my arms around you", he said. "...and take off your shoes".

 "I can't" I said, "what if i need to run?"
"I love you" he said. "Take off the past".
- Tom Scytale

Leonard Cohen - The book of longing

I can't make the hills

The system is shot

I'm living on pills

For which I thank G-d

I followed the course

From chaos to art

Desire the horse

Depression the cart

I sailed like a swan

I sank like a rock

But time is long gone

Past my laughing stock

My page was too white

My ink was too thin

The day wouldn't write

What the night pencilled in

My animal howls

My angel's upset

But I'm not allowed

A trace of regret

For someone will use

What I couldn't be

My heart will be hers

Impersonally

She'll step on the path

She'll see what I mean

My will cut in half

And freedom between

For less than a second

Our lives will collide

The endless suspended

The door open wide

Then she will be born

To someone like you

What no one has done

She'll continue to do

I know she is coming

I know she will look

And that is the longing

And this is the book

Mihail Sadoveanu - Iartă-mă

Iartă-mă, te rog, tu, Cea-care-zâmbești.
Știu că-mi atârnă iertarea
În cornițele zâmbetului tău.

Tu, Dulce-împlinită, iartă-mă.

Iertarea mea e-n boiul tău de farmec,
În ondularea mijlocului tău subțire,
În grația cu care te miști,
O, mlădios punct de-ntrebare.

Iartă-mă pentru suferințele mele,
Iartă-mă că-mi ești prea dragă,
Că mor când te duci
Și-nviu când apari.

Iartă-mă, Domniță-a-inimii-mele!
Cuprinde-mă de după grumaz,
Apleacă-ți spre mine
Fața de soare, gene de ceață.

Gura ta, gura ta să-mi dea iertare
Pentru toate cele știute și neștiute,
Pentru nebuniile abia trecute
Și pentru cele imediat viitoare.

Mihai Beniuc - Ultima scrisoare

Sfârșitul a venit fără de veste.
Ești fericita? Văd că porți inel.
Am înțeles. Voi trage dunga peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Știu, voi aveți în viata altă normă,
Eu însă-n fața normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată
Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.

A fost desigur numai o greșeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veșnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli,
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă ființa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creații de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalță
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță
Și-ngenuncheate rânduri submisiv

La soclul tău dumnezeiesc așteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniștit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se șterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o ora,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eterna, roză, auroră
De ne-nțeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Și nici nu știu de ai să mai citești
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aș vrea sa fii ce nu mai ești.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aș fi putut să spun: “Ești ca oricare”…
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindește beat de pofte tăul,
Ce-l ține candid amintirea mea.

Vei fi acolo veșnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Și lumea n-o să știe niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldata-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colț de cer
O stea de seară blândă și senină.

Și când viața va fi rea cu tine,
Când au să te împroaște cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadență legănată,
Te vei simți ca-n visul cel dintâi.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.

Și dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Șt. O. Iosif - Mi-e dor de-un vis...

Mi-e dor de-un vis așa curat
Și alb ca albul de hermină,
Să râd ca florile-n lumină,
Să uit că ros e de vermină
Copacul vieții scuturat…
Mi-e dor de tine, cea de ieri,

Și iar visez că sunt cu tine…
Și-atât de bine și senin e
Când visul vine să m-aline
Cu dulci și line mângâieri!…
Visez că zâmbetu-ți divin

În cale iarăși luminează-mi,
Că iar la pieptu-mi vii să-ți razămi
Căpșorul scump, și-adormi în pază-mi
Ca-n vremile ce nu mai vin…
Visez… dar visurile pier

Curând, ca flori de brumă-atinse,
Iar visul meu din urmă stins e…
Cu brațe-ntinse-n gol și-nvinse,
Drag vis de ieri, în van te cer!
Și fără tine, viața mi-i

Deșartă ca un țărm de mare,
Pe care eu te chem din zare
Și caut dus de se năzare
Vreun semn pe apele pustii…
Te chem și zi, și noapte, dar

Tu nu-mi auzi în veci chemarea…
Şi nu-i mai fioroasă marea
În zbuciumarea ei ca marea
Mea jale, chinul meu amar!

Ion Minulescu - Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... 
Dar fiindcă azi mi te dai toată, 
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!... 

În cinstea ta, 
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint, 
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint, 
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate, 
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt. 

Dar iată, 
Bate miezul nopţii... 
E ora când amanţii, -alt'dată, 
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată... 
Deci vino, 
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul, 
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?... 

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... 
Dar fiindcă azi mi te dai toată. 
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!... 

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări, 
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii, 
Ci tot ce n-ai spus nimănui. 
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit, 
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher, 
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel, 
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel, 
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri. 
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!